Cartea cu desene

Plimbarea de care ma bucur azi m-a adus intr-o incapere in care un copil asezat la o  masa de scris, coloreaza intr- o carte cu desene. El traieste o bucurie intensa de creator. Isi alege atent culorile si urmele lasate de mina creionului da viata treptat personajelor din carte. Cu fiecare culoare asezata in contururile moarte, peisajul prinde si mai multa viata. Si el e fericit.

La un moment dat,  alege culoarea albastra pentru iarba.

Inca umbrita de legile nescrise si impregnate de cineva demult – nestiut de nimeni exact – incerc sa-i explic greseala. Ii sugerez sa foloseasca culoarea verde pentru iarba argumentandu-i ca niciodata nu va putea observa in peisajul in care ne traim existenta o pajiste albastra.

Oarecum trist, isi ridica privirea spre mine si lasand creionul colorat pe suprafata lucioasa a mesei de lucru, deschide conversatia, folosind o voce blanda si matura. Prea matura pentru trupul atat de plapand.

Nimic din ceea ce fac eu nu e gresit. Niciodata nu va fi oricat de mult doresti tu sa-mi explici acest lucru. Aici nu mai poate interveni nimeni. Nici o lege nescrisa si lasata mostenire de la stiu eu cine, nu are dreptul sa se impuna in povestea mea. Pentru ca in momentul acesta eu sunt creatorul. E cartea mea cu desene si numai eu pot hotari ce culori voi folosi pentru a da viata personajelor.

Nu ma convinge deloc raspunsul lui. El trebuie sa stie ca lumea copiilor se sfarseste odata cu implinirea celor sapte anisori si ca de acum inainte va trebui sa accepte lumea asa cum e ea. Chiar daca nu este intotdeauna placuta, chiar daca uneori am dori atat de mult sa o schimbam. Ea ramane totusi o realitate imposibil de urnit din loc. Urata dar adevarata!

Fara sa deschid vorba ii arat parerea mea prin experia fetei si prin privirea dezaprobatoare vis-a-vis de alegerea lui. Ma intelege perfect si totusi! Foarte hotarat – exact asa cum ar trebui sa fim si noi in toate alegerile noastre – ridica creionul albastru din multimea rasturnata pe masa si il indreapta in directia in care ma aflam eu. Imi face semn sa il apuc si afisand un zambet inteligent imi spune :

Stiu ce gandesti in acest moment. Trebuie sa cresc! La fel pot sa spun si eu despre tine. Si sa-ti mai spun ceva, om matur ce esti. Sa fi copil nu e o chestiune de timp. Sa fi copil nu e o etapa ce trebuie obligatoriu sa treaca. Pentru ca un copil cunoaste intotdeauna puterea sa de creator. Isi construieste propria sa lume in care stie ca totul e posibil. In care cunoaste posibilitatile nelimitate de care dispune. Stie ca asa ceva este corect pentu ca nu uita locul din care provine. Stie exact locul unde trebuie amplasat cutare lucru si stie ca tot ce face este perfect.

Apuc creionul albastru usor iritata. Pentru ca nu stiu ce sa raspund. Pentru ca toate cuvintele rostite de baiatul chipes din fata mea ma blocheaza. Incerc sa rostesc o propozitie insa cuvintele se incapatanseaza sa prinda viata. Nu fac altceva decat sa afisez o nedumerire. O privire pierduta care ma face sa ma simt mai mica decat ma gandeam. Din ce in ce mai putin matura, arunc la intamplare cuvinte ce refuza sa se lege intre ele. Si evident spun o prostie. Ma rusinez de rapunsul meu iar el ma intelege perfect. Nu rade dar intelege exact mometul prin care trec plina de rusine si simtindu-ma mai degraba eu copil – desi sa fim copii, am inteles, nu este chiar o rusine – confuza si ingradita de propria mea inconstienta.  Si tinand in continuare creinul albastru in mana nu stiu ce sa fac. Nu pot sa ma concentrez sau poate refuz sa ma desprind de toate lectiile invatate de altii inaintea mea si care au fost impregnate in memoria mea de om matur. Copilul ma priveste ochi in ochi. Nu accepta nimic din tot ce spun si simt ca vrea sa ma convinga. Si –mi spune:

Raman un copil prostut in fata ta, si nici macar nu ma supar. Dar stiu ca nu ai dreptate. Ar trebui sa sti si tu acest lucru.

Imi face semn sa colorez chiar eu in cartea lui cu desene.

Stiu ce consideri tu ca fiind corect. Dar nu intotdeauna bine, inseamna ce au invatat altii sau ce au observat alte persoane inaintea noastra. Fiecare dintre noi traim o realitate unica. Si mai stiu ca niciodata in lumea reala in care ne desfasuram calatoria, niciodata iarba nu va fi albastra! Mare pacat! Dar, aici, in cartea cu desene totul este  posibil. Pentru ca eu sunt creatorul. Eu aleg cum sa fie peisajul si nimic nu e interzis. Cine spune ca e gresit daca insusi creatorul considera ca e bine? Si asta fac eu acum! Creez! O realitate exact asa cum doresc. Pentru ca e cartea mea! Pentru ca eu sunt cel care hotaraste. Pentru ca eu sunt Creatorul! Si desi, toate persoanele mature din jurul meu imi vor spune ca iarba e verde si nu albastra, eu aleg culoarea perfecta pentru realitatea pe care doresc sa o creez. Iar eu doresc ca iarba sa fie albastra! Personajele din cartea mea cu desene, vor pasi pe o iarba albastra. De ce? Pentru ca in acest fel, ei vor putea pasi pe un petec de cer. Vor trai in propriul lor coltisor de rai! Si ce poate sa fie mai plin de fericire decat un univers in care personajele traiesc intr-o realitate inconjurata de cer?!

Ma intreb ce-as putea sa mai adaug. Copilul imi explicase atat de bine motivul pentru care alesese albastrul pentru iarba incat nu pot sa gasesc altceva pentru al convinge contrariul. De fapt nici macar nu mai stiu daca doresc sa-l conving de ceva.

Ma intreb daca ceea ce simt in acest moment este frica. Frica de a inainta intr-o drumetie fara margini. Frica de a da piept cu o realitate pe care nu o mai cunoscuse nimeni.

Foarte posibil. Insa ma lupt cu mine insami si reusesc sa ating cu varful creionului golul lasat de conturul desenului. Incet, iarba din peisajul copilului prinde viata. O viata plina de albastru. Si simt dintr-odata fericire. Ma  inunda cu o viteza greu de cronometrat. Ma cuprinde un sentiment de bucurie. Si nu simt nimic. Nimic in afara faptului ca tocmai am creat o realitate perfecta pentru cartea cu desene. O realitate exact asa cum ne-o doream amandoi. Una diferita de cea in care, omenii maturi isi traiesc existenta. Una numai pentru noi!

Sunt fericita.